PACEPA, MARTURII

Curând se vor împlini douãzeci de ani de la dramaticele evenimente din decembrie 1989, când revolta populatiei l-a alungat din palatele sale pe Nicolae Ceausescu, omul care a terorizat România 24 de ani. Aceste evenimente sunt etichetate si azi în România drept „revolutie,” deci în fiecare zi ies la luminã noi fapte ce atestã cã revolta popularã a fost furatã de o mâna de comunisti educati la Moscova.Acestia au fost nevoiti sã deschidã frontierele si sã restaureze dreptul la liberã exprimare, dar au fãcut tot ce le-a stat în puteri ca sã pãstreze servicile secrete de tip comunist cu ajutorul cãrora sã se mentinã la putere.În 1978, cand am „trãdat” comunismul, România avea douã servicii secrete majore: Securitatea si Directia de Informatii a Armatei (DIA), încadrate cu cca 16.000 ofiteri operativi. Acum România are sase servicii secrete majore: SRI, SIE, UM 0962, STS, SPP si DGIA, care au absorbit o bunã parte a ofiterilor fostei Securitati si a fostei DIA, precum si conceptul lor operational importat din Uniunea Sovieticã. Potrivit datelor din presa românã, aceste 6 fantome comuniste sunt acum încadrate cu 30.000 de ofiteri operativi, ce consumã o bunã parte din bugetul tãrii. SRI-ul (contrainformatii interne), care acoperã o populatie de 22 milioane, are 12.000 ofiteri. Echivalentul sãu francez, DST (Direction de la Surveillance du Territoire) care acoperã o populatie de trei ori mai mare, are 6.000 ofiteri operativi. Iar echivalentul german al SRI, Bundesamt für Verfassungsschutz (BfV), care deserve o populatie de 82 milioane, are doar 2.448 ofiteri. Dacã Statele Unite ale Americii ar folosi acelasi raport pe cap de locuitor, FBI ar trebui sã aibã 190.000 agenti, nu 12.156 cât are astãzi.Într-o tarã cu presã liberã serviciile secrete nu-si mai pot face de cap. Oare? În Rusia, care are de asemenea presã liberã, serviciile secrete dominã întreaga viatã economicã, socialã si politicã. Presedintele Rusiei si peste 50% din membrii guvernului federal sunt fosti KGB-isti. Potrivit datelor revistei Novaya Gazeta (republicate în SUA de Center for the Future of Russia), peste 6.000 de lideri ai administratiei centrale si locale, identificati nominal, provin de asemenea din KGB. În anii comunismului, KGB-istii erau un stat în stat. Acum ei sunt statul.Avalansa de servicii secrete din România de azi face o serioasã gaurã în bugetul ei. Aceste servicii secrete continuã sã aibã finantare secretã, ca si în anii când eram la conducerea lor, si sã consume în secret cantitãti
semnificative de bani ce pot fi folositi pentru îmbunãtãtirea asistentei medicale a populatiei, cresterea pensiilor si alte scopuri sociale.De ce România a rãmas stat politist dupã 20 de ani de la cãderea comunismului?În 1988, într-un interviu cu Dr. Michael Ledeen, consilier pentru terorism al Presedintelui Ronald Reagan, publicat în revista francezã Politique Internationale, am prezis posibilitatea ca Kremlinul sã organizeze o loviturã de stat în România menitã sã-l înlocuiascã pe Ceausescu cu Ion Ilici Iliescu, un comunist educat la Moscova, al cãrui tatã fusese atât de devotat lui Lenin încât si-a botezat propriul copil cu numele lui.Pe ce mi-am bazat aceastã afirmatie? În anii 1970, când am avut în subordine U.M. 0920/A, o unitate specialã a Departamentului de Informatii Externe (DIE) ce era însãrcinatã cu activitatea contrainformativã împotriva URSS, aceasta a depistat si înregistrat magnetic contactele secrete pe care Ion Ilici Iliescu, atunci secretar al CC al PCR pentru propagandã si agitatie,le-a avut cu un membru al unei delegatii „ideologice” sovietice în vizitã la Bucuresti. Acesta i-a spus: „Kremlinul ar fi mai fericit cu tovarãsul Iliescu în fruntea Partidului Comunist Român.” Kremlinul se temea cã românii îl urau pe
Ceausescu atât de înversunat încât l-ar fi putut izgoni fãrã interventia Moscovei, si cã ura împotriva lui Ceausescu va degenera în urã împotriva comunismului care ar fi putut merge atât de departe încât România sã cearã retragerea din Pactul de la Varsovia. Kremlinul se temea de asemenea si cã o eventualã relaxare politicã în România ar fi putut exacerba dorinta populatiei
din Republica Moldoveneascã de a se uni cu Patria Mamã, creând astfel un val de fervoare nationalistã în alte republici sovietice.Ceausescu, care stia de la U.M. 0920/A cã sovieticul ce l-a contact pe Ion Iliescu venise în România sã recruteze aderenti pentru o loviturã de stat în
România, a ascultat de câteva ori banda de magnetofon ce continea înregistrarea acestei convorbiri pe care Iliescu, bineînteles, nu i-o raportase. La scurt timp dupã aceasta Ceausescu l-a îndepãrtat pe Iliescu din anturajul sãu apropiat, numindu-l secretar al unui comitet judetean de partid. Pentru a nu irita Moscova, Ceausescu l-a pãstrat însã membru supleant al Comitetului Politic Executiv, dar a ordonat U.M. 0920/A sã-l tinã pe Iliescu în continuã supraveghere. (Dupã ce am pãrasit România, U.M. 0920/A si-a schimbat indicativul în U.M. 0110 si a fost condusã de generalul Victor Neculicioiu.)Un proverb spune cã pe cine nu lasi sã moarã nu te lasã sã trãiesti. La 22 decembrie 1989, dupã ce Ceausescu a abandonat sediul Comitetului Central,Ion Ilici Iliescu s-a proclamat pretedinte al unui Comitet Provizoriu pentru Unitate Nationalã creat ad-hoc. La 23 decembrie Iliescu a anuntat cã Ceausescu a fost arestat, si un purtãtor de cuvânt al sãu a asigurat România cã tiranul va fi judecat public. În ziua de Crãciun televiziunea românã a informat însã cã Nicolae si Elena Ceausescu fuseserã condamnati la moarte si executati.Primele indicatii cã revolta popularã din decembrie 1989 a fost furatã de comunisti educati la Moscova au fost continuate în articolul jurnalistului francez Kosta Christitch intitulat „Mâna Moscovei,” care a apãrut la sfârsitul lui decembrie 1989 în revista Le Point din Paris. A urmat apoi o carte despre evenimentele din decembrie 1989, primitã cu viu interes în Occident, scrisã de francezul Radu Portocala3 care în mai 1990 a venit în România împreunã cu jurnalistul Olivier Weber pentru a studia „revolutia” românã. Potrivit acestei cãrti, generalii Victor Stãnculescu si Mihai Chitac, care au avut un rol crucial în evenimentele din decembrie 1989, ar fi actionat pe baza indicatiilor primite de la Moscova prin GRU (serviciul sovietic de informatii militare), care i-ar fi contactat cu câteva luni înainte la Budapesta.În cartea Mostenirea Kremlinului (Bucuresti: Editura Venus, 1993), am
descris similitudinile dintre evenimentele din decembrie 1989 si planul sovietic Dnestr pentru înlocuirea lui Ceausescu cu un comunist mai docil Kremlinului – plan pe care l-am cunoscut în anii când am avut în subordine U.M. 0920/A.Planul Dnestr a fost declansat în august 1969 când Ceausescu a invitat înRomânia, fãrã acordul Moscovei, pe viitorul presedinte american Richard
Nixon, care deocamdatã pierduse alegerile si era ostracizat de Kremlin.Lansarea operatiei Dnestr a fost precedatã de anularea de cãtre Moscova a vizitei pe care Brejnev si Kosâghin urmau sã o facã în România în 1969, vizitã ce fusese larg popularizatã în presa celor douã tãri. Redau pe scurt aceste similaritãti, deoarece mãrturii ulterioare ale unui înalt ofiter de Securitate prezintã alte asemãnãri, extrem de relevante, între planurile Kremlinului pentru înlocuirea lui Ceausescu si evenimentele din decembrie 1989.Planul Dnestr, al cãrui continut l-am cunoscut pânã în iulie 1978, a avut cinci prevederi de bazã: (1) preluarea conducerii Armatei si Securitãtii de cãtre un
înalt ofiter român recrutat de organele sovietice; (2) crearea unui Front al Salvãrii Naþionale – care figura si în planurile Kremlinului pentru instalarea de guverne pro-sovietice în Grecia si Spania; (3) atragerea simpatiei internationale prin lansarea zvonului cã zeci de mii de oameni au fost ucisi de teroristi strãini veniti în ajutorul lui Ceausescu; (4) informarea permanentã a
Moscovei asupra stadiului loviturii de stat; si (5) solicitarea interventiei militare a URSS în cazul când succesul loviturii de stat ar fi fost periclitat.Similitudinile dintre aceste prevederi si evenimentele din decembrie 1989 sunt relevante. La 22 decembrie 1989, doar la câteva ore dupã fuga lui Ceausescu, generalul în rezervã Nicolae Militaru, a cãrui recrutare de cãtre sovietici (înregistratã magnetic de U.M 0920/A) a fost prezentatã în 1987 în prima mea carte, Orizonturi Rosii, s-a autoproclamat sef al fortelor armate si a pus imediat Securitatea sub controlul sãu. În noaptea de 22 decembrie 1989 Ion Ilici Iliescu, ale cãrui contacte secrete cu Moscova le descrisesem de asemenea public, a creat Frontul Salvãrii Nationale si s-a autoproclamat
presedintele sãu.Ideologul acestui Front a fost Silviu Brucan, care a anuntat imediat cã Frontul avea binecuvântarea Moscovei. Ca sã fie si mai convingãtor, a spus cã obtinuse personal acea aprobare cu ocazia unei vizite pe care o fãcuse la Moscova în urmã cu câteva sãptãmâni. Televiziunea româna a raportat pe larg afirmatiile lui Brucan. El si-a înghitit însã propriile vorbe a doua zi, când Eduard Sevardnadze, un ofiter KGB acoperit ca ministru de Externe al Uniunii Sovietice,a negat vehement orice amestec sovietic în evenimentele din România.În prima sedintã a Frontului Salvãrii Nationale, care a avut loc în aceeasi noapte la sediul CC al PCR, Iliescu a chemat la telefon pe liderul sovietic Mihail Gorbaciov spre a-i „raporta stadiul evenimentelor.7” Prof. Dumitru Mazilu, care mi-a fost subaltern în Securitate si care la 22 decembrie 1989 a devenit
vicepresedinte al Frontului Salvãrii Nationale, a asistat la convorbire. El a descris-o pe larg în cartea sa Revolutia furatã precum si în numãrul din 27 iulie 1991 al sãptãmânalului Lumea Liberã din New York. Regretatul ambasador Aurel Dragos Munteanu, care a fost de asemenea dizident politic în anii lui Ceausescu si unul din liderii rãscoalei din decembrie 1989, dupã care a cerut
azil politic în SUA, mi-a confirmat cã aceastã convorbire telefonicã a avut într-adevãr loc. Ambasadorul Munteanu, care a fost si el martor la convorbirea telefonicã dintre Iliescu si Gorbaciov, nu a avut însã impresia cã acestia s-ar fi aflat în relatii apropiate.De îndatã ce Ion Iliescu si generalul Militaru s-au instalat la cârma tãrii, ei au lansat o dezinformare de tip KGB conform cãreia Securitatea ar fi ucis 60.000 de oameni numai în Bucuresti si Timisoara. Lansarea de stiri false menite sã incite populatia contra lui Ceausescu era de asemenea parte a planului Dnestr. Presa sovieticã s-a grãbit sã confirme cifrele, si sã toarne benzinã pe foc cu „detalii” despre masacru.În iunie 1990, noul guvern din Bucuresti a admis cã de fapt totalul victimelor rãscoalei pe întreaga tarã a fost de numai 1.030, din care 889 au murit dupã executarea lui Ceausescu.La orele 2 în dupã-amiaza zilei de 23 decembrie 1989 televiziunea românã a anuntat cã Frontul Salvãrii Nationale a cerut ajutor militar Uniunii Sovietice deoarece „teroristi neidentificati” erau pe cale sã-l reinstaureze pe Ceausescu.Aceasta era o altã prevedere a planului Dnestr: gãsirea unui pretext pentru o interventie militarã sovieticã, ce trebuia sã aibã loc dacã succesul loviturii de stat ar fi fost primejduit. Ambasada Sovieticã din Bucuresti a intrat prompt în joc, declarând presei cã personalul ei era în pericol din cauza teroristilor. În aceeasi searã programul de televiziune sovietic Vremea a „confirmat” cã Ceausescu era sprijinit de „mercenari strãini” si a anuntat cã Gorbaciov a informat deja pe „tovarãsul Iliescu” cã Uniunea Sovieticã i-a aprobat ajutorul militar solicitat. Departamentul de Stat al SUA, care voia sã opreasca continuarea „genocidului”, a anuntat public cã Washingtonul priveste cu simpatie o interventie militarã sovieticã în România.
Kremlinul a evitat însã implicatiile politice ale unei astfel de interventii deoarece, în ziua de Crãciun, Ceausescu a fost împuscat. Asasinarea dictatorului a fost singurul eveniment care nu a fãcut parte din planul Dnestr pe care l-am cunoscut pânã în iulie 1978, când am fãcut ruptura cu Ceausescu.La 29 decembrie 1989 televiziunea românã a anuntat formarea unui guvern provizoriu, si similitudinile cu planul Dnestr au continuat. Conform acestui plan,oamenii Moscovei trebuiau ca, dupã succesul loviturii de stat, sã preia imediat conducerea celor trei „forte vitale” cu ajutorul cãrora Kremlinul si-a consolidat întotdeauna controlul politic al tãrilor pe care le-a sovietizat: Armata, Externele si Internele. Meritã reamintit cã dupã ce Armata Rosie a „eliberat” România,
Kremlinul a instalat pe ofiterul NKVD Emelian Bodnarenko, românizat ca Emil Bodnãras, în fruntea Armatei, pe cominternista Ana Pauker la Externe, si pe agentul NKVD Teohari Georgescu la Interne.În primul guvern al regimului Iliescu ministrul Apãrãrii a fost, bineînteles,generalul Nicolae Militaru. Ministrul de Externe a fost Sergiu Celac, fost adjunct sef de sectie la CC al PCR si translator personal al lui Ceausescu, care în 1978 a fost contactat secret de organele sovietice pentru a fi atras în planul Dnestr.În Mostenirea Kremlinului am descris întâlnirea secretã (înregistratã magnetic)pe care Sergiu Celac a avut-o în vara lui 1978 cu un reprezentat al organelor de informatii sovietice trimis la Bucuresti cu misiunea de a-l atrage pe demnitarul român în operatia Dnestr sub promisiunea cã i se vor acorda înalte rãspunderi în guvernul ce va fi constituit de Moscova.8 Faptul cã Celac nu a raportat despre aceste contacte l-a convins pe Ceausescu cã intenþiona sã lucreze pentru sovietici, din care cauzã l-a îndepãrtat din functie cu câteva sãptãmâni înainte ca eu sã cer azil politic. Iar ministru de Interne a fost generalul Mihai Chitac, despre care Radu Portocalã a afirmat cã era de asemenea în contact cu organele sovietice.9
Noul prim-ministru, chipesul Petre Roman, a scos si mai mult în evidentã mâna Moscovei. El fusese urmãrit zi si noapte de generalul Nicolae Plesitã,primul adjunct al ministrului de Interne, deoarece devenise amantul Zoiei Ceausescu. Aceasta a fost ultima picãturã din paharul lui Ceausescu: dacã s-a îndoit vreodatã cã Moscova îi voia scalpul, acum nu mai avea dubii. Valter
Roman, tatãl noului iubit al Zoiei, a fost ofiter sovietic, sub numele Ernst Neuländer, în una din Brigãzile Rosii Internationale constituite pentru Rãzboiul Civil din Spania, si s-a reîntors la Moscova dupã terminarea lui. În 1943-1944 Valter Roman a urmat cursul special al Cominternului pentru viitorii conducãtori ai partidelor comuniste strãine, si a fost trimis sã lucreze la emisiunile pentru România ale postului de radio Moscova. Acolo a colaborat cu Ana Pauker, Iosif Chisinevschi, Leonte Rãutu si alti „înalti” comunisti ce primiserã azil politic în Uniunea Sovieticã. Un an mai târziu a fost trimis în România ca ofiter politic al Diviziei Horia, Closca si Crisan.La 27 iunie 1945, Prezidiul Sovietului Suprem l-a decorat pe Valter Roman cu ordinul „Steaua Rosie” pentru activitatea sa la „radiodifuziunea specialã.”Curând dupã aceea Kremlinul l-a impus pe Valter Roman în CC al PCR. În 1946 el a devenit sef al Marelui Stat Major al Armatei României comuniste, si apoi ministru al Postelor si Telecomunicatiilor.Zece ani mai târziu, Valter Roman a fost implicat de KGB în rãpirea liderului maghiar Imre Nagy din ambasada iugoslavã de la Budapesta, unde s-a refugiat în urma invaziei militare sovietice a Ungariei. În Orizonturi Rosii (pp.
357-359), publicatã în 1987, am descris modul cum a fost adus Imre Nagy în România, si ce s-a întâmplat cu el cât timp a fost tinut sub arest în Bucuresti.În 1988, Orizonturi Rosii a fost publicatã ilegal la Budapesta, sub forma unei editii de buzunar (samizdat) în doua volume, si în 2000 a fãcut obiectul unei emisiuni speciale la Duna TV, produsã de ziaristul maghiar Imre Szabo cu sprijinul subsemnatului.Emisiunea despre Orizonturi Rosii a prezentat noi documente din arhivele maghiare legate de rãpirea lui Imre Nagy din Budapesta. Printre ele se afla si o telegramã cifratã din 23 noiembrie 1956 cãtre Hrusciov, trimisã din Budapesta de Malenkov, Suslov si Aristov, membri ai Biroului Politic al PCUS.11Redau textul acestei telegrame:„Cãtre Comitetul Central al PCUS Imre Nagy si grupul sãu au pãrãsit ambasada iugoslavã si în prezent se aflã sub pazã de încredere. În momentul plecãrii, Nagy si ai sãi s-au îmbrãtisat si s-au sãrutat cu colaboratorii ambasadei. La un moment dat, dupã îmbarcarea grupului într-un autocar, Nagy a încercat sã revinã în clãdirea ambasadei, dar niste unguri si colaboratorii nostri l-au împiedicat.Tovarãsul Walter Roman (*), sosit la Budapesta împreunã cu tovarãsul Dej,ieri, 22 noiembrie, s-a întretinut cu Nagy, pe care-l cunoaste încã din perioada activitãtii desfãsurate în Komintern. A reiesit cã Nagy refuza categoric sã pãrãseascã tara sau sã dea vreo declaratie favorabilã actualului guvern
maghiar, invocând faptul cã este lipsit de libertate.Precum se vede, iugoslavii l-au instructat temeinic pe Imre Nagy…Tovarasul Kádár si tovarãsii români sunt fermi si considerã cã Nagy si
grupul sãu trebuie porniti, fãrã zãbavã, la drum. În baza întelegerii dintre tovarãsii unguri si români, Nagy si grupul lui vor porni azi spre România, unde,conform celor declarate nouã de tovarasul Dej, li se va asigura sederea (sub pazã adecvatã).Tovarãsul Kádár si tovarãsii români [discutau] când, cum si ce fel de comunicat sã dea publicitãtii, în acord cu guvernul român, despre trimiterea în România a lui Imre Nagy si a grupului sãu.În 1990, fragila presã de opozitie care se înfiripa în România a dezgropat cartea Secolul XX: Secolul Marilor Revolutii, scrisã de tatãl premierului Petre Roman. „Cine va veni dupã noi?” cugeta profetic Valter Roman în cartea sa.
„Dupã noi vor veni cei care vor trebui sã vinã, cãci nu existã post-comunism,” îsi rãspunde singur. „Noi nu scriem istoria; noi o creãm,” a conchis Valter Roman. Acesta era, cuvânt cu cuvânt, motto-ul KGB înscris cu litere capitale pe prima paginã a cursului sãu pentru pregãtirea cadrelor de conducere ale DIE.Câtiva ani mai târziu, Comisia Senatorialã pentru Cercetarea Evenimentelor
din Decembrie 1989 a descoperit alte asemãnãri, cel putin tot atât de relevante,între planurile Kremlinului pentru înlocuirea lui Ceausescu si evenimentele din decembrie 1989. Este semnificativ cã regimul Iliescu a încercat sã pãstreze secret mãrturiile respective. În 1996, acestea au fost publicate însã sub forma unei cãrti de vicepresedintele acestei comisii, senatorul Serban
Sãndulescu.12 Din mãrturii rezultã cã în noiembrie 1989 Ceausescu a ordonat conducerii Securitãtii sã prelucreze cu cadrele superioare o variantã actualizatã a planului Dnestr, recent descoperitã de organele Securitãtii.Generalul Iulian Vlad si ceilalalti fosti conducãtori ai Departamentului Securitãtii Statului audiati de comisie au refuzat „sã vorbeascã despre pregãtirile puciste fãcute de o structurã autohtonã din care fãceau parte numerosi agenti KGB si GRU, civili si militari.”13 Unii din subalternii lor au fost însã mai putin fanatici. Potrivit declaratiilor lt. colonelului Dumitru Rãsinã, seful Securitãtii judetene Arad,14 noul plan al Moscovei a fost prelucrat la 11 noiembrie 1989 cu toti sefii judeteni de Securitate, convocati simultan în trei
centre: Bucuresti (sefii din Muntenia, Oltenia), Brasov (Transilvania, Timisoara,Gorj, Caras-Severin) si Iasi (Moldova si Dobrogea).Prelucrarea a avut un caracter extrem de secret si un ritual neobisnuit. La ora 11 fix generalii Iulian Vlad în Bucuresti, Constantin Stamatoiu în Brasov si
Victor Neculicioiu în Iasi au desfãcut un plic sigilat care „continea sase foi si jumãtate scrise la o masinã cu caractere mari” [n.a.: în anii 1970, am comandat masini electrice de scris cu caractere mari de la IBM pentru rapoartele speciale ale DIE si UM 0920/A destinate lui Ceausescu, si am dat câteva din aceste masini IMB la cabinetul sãu.] Documentul a fost intitulat „Notã” si purta „antetul
Cancelariei CC-ului.”În materialul prelucrat s-a arãtat cã „din datele si informatiile primite din
exterior” precum si din „lucrarea informativã de cãtre aparatul de informatii interne a unor persoane adverse presedintelui Ceausescu” rezultã „neîndoielnic” cã Moscova pregãteste o loviturã de stat în România menitã sã-l schimbe pe Ceausescu de la conducerea ei. Potrivit documentului:
„În urmãtoarele trei luni se vor întâmpla unul din urmãtoarele evenimente:
a) lichidarea lui Ceausescu în urma unei vizite pe care o va face în Crimeea sau la Moscova, ca invitat la o plenarã de partid sau consfãtuire;
b) schimbarea sa din functia de secretar general si sef de stat, urmare a unei plenare care va avea loc în Bucuresti într-un loc secret, unde va fi demis;
c) aparitia unor manifestãri de stradã de tip Brasov sau Valea Jiului, la care vor participa elemente declasate si fosti detinuti de drept comun, unde vor avea loc ciocniri cu armata, vor fi ocupate sediul [CC al PCR] si [Ceausescu] va fi obligat sã fugã sau va fi prins si judecat.”
Alte semnale ce sugereazã implicarea Moscovei în evenimentele din decembrie 1989 sunt cuprinse în stenograma asa-zisului „proces Ceausescu” extrasã de pe pelicula filmului procesului. Stenograma a fost publicatã în cea de a doua editie a cãrtii Orizonturi Rosii, apãrutã în februarie 1990, deoarece atesta cã majoritatea acuzaþiilor aduse Ceausestilor în proces au fost preluate din aceastã carte. Era normal sã fie asa. În acele zile, România era atât de izolatã de restul lumii încât Congresul XIV al PCR, deschis la 20 noiembrie 1989, dupã ce Zidul Berlinului fusese deja demolat, l-a zeificat pe tiran si l-a reales lider pentru alti cinci ani. Atunci doar cei ce aveau curajul sã asculte Europa Liberã cunosteau câte ceva despre adevãrata fatã a lui Ceausescu din serializarea cãrtii Orizonturi Rosii, care a început la 1 ianuarie 1988, si a fost reluatã în 1989.În 1996, stenograma procesului a fost publicatã si în România, într-o carte intitulatã Procesul Ceausescu: Stenograma Integralã si Necenzuratã a Procesului de la Târgoviste.16 Din stenogramã se desprinde clar faptul cã tiranul a fost omorât în grabã deoarece era hotãrât sã expunã public rolul
Moscovei în evenimentele din decembrie 1989. Potrivit stenogramei,Ceausescu a declarat la deschiderea procesului cã noii conducãtori ai României servesc „o putere strãinã” cu ajutorul cãreia s-au instalat la cârma tãrii. „Nu recunosc aceastã bandã de trãdãtori de þarã care sunt în legãturã cu strãinãtatea!” a adãugat Ceausescu. „Nu rãspund celor ce au chemat armatele strãine în tarã,” a spus el de mai multe ori. „Rãspund în fata Marii Adunãri Nationale si a poporului, nu a celor care au organizat lovitura de stat cu ajutorul agenturilor strãine.”La mai putin de o orã dupã începerea „dezbaterilor,” presedintele asazisului tribunal si-a citit sentinta: acuzatii au fost condamnati „la pedeapsa capitalã si confiscarea totalã a averii, pentru sãvârsirea infractiunilor de
genocid prevãzute de art. 357 aliniatul 1, litera c, Cod Penal; subminarea puterii de stat prevãzutã de art. 162 Cod Penal; act de diversiune, prevãzut de art. 163 Cod Penal si subminarea economiei nationale prevãzutã de art. 165, aliniatul 2 Cod Penal.” (p. 51)„Nu recunosc nici un tribunal!” a rãspuns Ceausescu.Aceasta a declansat lovitura de teatru. „Avocatul apãrãrii,” Nicolae
Teodorescu, a cerut cuvântul si a declarat solemn: „Nerecunoscând tribunalul,nu exercitã nicio cale de atac. Vã rog sã constatati cã hotãrârea este definitivã în conditiile acestea.”La sfârsitul acestei parodii judiciare, ale cãrei detalii se tin si azi secrete,Ceausescu si sotia au fost „executati” în conditii cel putin bizare, care nu au fost încã total elucidate. Reprezentantii la proces ai noii conduceri a României,Virgil Mãgureanu, profesor pentru ofiterii de securitate la Academia de Partid Stefan Gheorghiu, Gelu Voiculescu-Voican, pretins expert în stiinte oculte, si generalul Stãnculescu, un fel de omolog al meu la MFA, au organizat însã aceastã lichidare în stilul KGB si al Securitãtii, care s-au ferit întotdeauna sã-si punã victimele în fata plutonului de executie de teamã cã ele vor demasca înscenarea juridicã în fata celor care urmau sã-i execute.Dupã omorârea Ceausestilor, Mãgureanu a devenit sef al „noii” Securitãti,care a fost românizatã ca Serviciul de Informatii Român. Voiculescu-Voican si gen. Victor Stãnculescu au devenit vice-premieri.
Colonelul Gicã Popa, care a prezidat aceastã parodie judiciarã, a fost avansat la gradul de general de justiþie. La 1 martie 1990 un comunicat al guvernului a anuntat însã cã el s-a „sinucis în biroul sãu.” Autoritãtile nu au aprobat cererea de autopsie fãcutã de sotia generalului Popa si au refuzat sã elibereze cadavrul familiei. Potrivit relatãrilor sotiei sale, care a vãzut cadavrul generalului Popa doar cu ocazia înmormântãrii, acesta ar fi avut vânãtãi la încheieturile mâinilor. Ea a mai spus cã sotul ei a avut mustrãri de constiintã si cã a intentionat sã contacteze ambasada SUA pentru a o informa despre ceea ce s-a petrecut în mod real la procesul Ceausestilor.18
Potrivit relatãrilor lui Napoleon Popa, fratele decedatului general (publicate în Lumea Liberã din 13 iulie 1991, pp. 24-25), Gicã Popa nu a fost de acord cu omorârea Ceausestilor. El i-a repetat de multe ori fratelui sãu cã a dat sentinta de condamnare la moarte „cu drept de recurs” deoarece voia ca Ceausestii sã fie pânã la urmã condamnati pe viatã si sã „trãiascã într-o camerã cum am trãit si noi, cu douã felii de salam.” Napoleon Popa a mai spus cã fratele sãu nu a îmbrãcat noua uniformã de general decât o singurã datã, si cã a refuzat o propunere ulterioarã de a deveni ministrul Justitiei deoarece nu vroia sã fie recompensat pentru ceea ce a fãcut.Cinci alti generali implicati în evenimentele din decembrie 1989 au murit în împrejurãri la fel de suspecte, încã neelucidate: gen. Vasile Milea, ministrul Apãrãrii, aparent sinucis; gen. Nicolae Doicaru, fost sef al DIE, care cunostea legãturile secrete ale presedintelui Iliescu cu KGB, mort „accidental” si îngropat farã ca familia sã poatã vedea cadavrul; gen. Emil Macri, seful directiei II a Securitãtii si gen. Constantin Nutã, sef al Militiei, care au co-organizat represiunea de la Timisoara; gen. Dumitru Puiu, comandant al aeroportului Otopeni, unde au fost ucisi numerosi revolutionari. Sute de alte personaje cheie implicate în evenimentele din ’89, care puteau spune adevãrul despre
modul cum revolta popularã a fost furatã de comunisti, si-au gãsit sfârsitul în conditii bizare.19
Cinismul înscenãrii juridice menite sã închidã gura Ceausestilor a fost scos si mai mult în evidentã în Occident în 1996, când s-au împlinit 50 de ani de la procesul din Nürenberg. Procesul criminalilor de rãzboi nazisti s-a judecat în fata întregii lumi si a durat 403 sesiuni. „Procesul Ceausescu” s-a desfãsurat în secret si a durat 55 de minute. Procesul de la Nürenberg s-a bazat pe
300.000 de documente si mãrturii. „Procesul Ceausescu” a avut la bazã un singur petic de hârtie pe care procurorul militar, maiorul Dan Voinea (avansat si el general dupã terminarea procesului), si-a mâzgãlit acuzatiile. La sfârsitul procesului de la Nürenberg zece acuzati au fost executati în prezenta a numerosi martori reprezentând puterile coalitiei anti-hitleriste. Ceausestii au fost omorâti „la negru” la doar câteva minute dupã terminarea „procesului.”La 28 decembrie 1989, ziaristul francez Franz Oliver Giesbert a scris în Le Figaro cã dacã Ceausescu ar fi avut parte de un proces public, „ar fi putut face dezvãluiri cu privire la fostii sãi tovarãsi care au devenit gorbaciovisti si troneazã astãzi în Consiliul Frontului Salvãrii Nationale. De aceea era urgent
sã i se închidã gura, era urgent sã fie omorât.” Într-un alt articol, apãrut a doua zi în revista Le Point, jurnalistul francez Kosta Christitch a ajuns la aceeasi concluzie.Guvernul din Bucuresti, realizând grotescul simulacrului juridic numit pompos „Procesul Ceausescu,” a încercat sã-l legalizeze post-mortem,recurgând la practica sovieticã a creãrii de documente fictive. Un exemplu concludent îl constituie „Hotãrârea pentru Instituirea unui Tribunal Militar Exceptional care sã procedeze de urgentã la judecarea faptelor comise de CEAUsESCU NICOLAE si CEAUsESCU ELENA.” Aceastã Hotãrâre,publicatã la mult timp dupã „proces,” este semnatã: „Presedintele Consiliului Frontului Salvãrii Nationale ION ILIESCU. România, Bucuresti, 24 decembrie 1989.” Cei care au falsificat acest document au uitat însã cã Ion Iliescu a devenit presedinte al Consiliul Frontului Salvãrii Nationale numai la 26 decembrie 1989. (subl. n.).Un alt fals este documentul intitulat „RECHIZITOR din 24 decembrie 1989” care dispune „punerea în miscare a actiunii penale si trimiterea în judecatã” a Ceausestilor. Acest document este semnat de „maior de justitie Voinea Dan,” care a aflat însã despre procesul Ceausescu numai la 25 decembrie 1989.Documentul falsificat poartã aprobarea unui „colonel de justitie” al cãrui nume este indescifrabil si aratã cã ar fi fost înregistrat la Directia Procuraturilor Militare sub numãrul „1 – S.P. / 1989.”De îndatã ce Ion Ilici Iliescu s-a autoinstalat la cârma României, presa din Occident s-a grãbit sã dezgroape o stire publicatã anterior potrivit cãreia el ar fi fost coleg cu Mihail Gorbaciov în timpul studentiei la Moscova, unde ambii ar fi fost secretari de partid – Iliescu pentru studentii strãini si Gorbaciov pentru cei sovietici. Presa occidentalã si-a reamintit, de asemenea, un articol în care Iliescu pleda pentru o politicã de „restructurare” (echivalent românesc al perestroika-ei) în România. Articolul respectiv fusese publicat în 1987 în gazeta România literarã si fusese reluat în acelasi an de revista vest-germanã Der Spiegel (9 noiembrie, 1987, p. 186). Presa occidentalã si-a reamintit si faptul cã Ceausescu l-a scos pe Iliescu din Comitetul Politic Executiv dupã ce Gorbaciov a devenit conducãtor al Uniunii Sovietice, si cã acelasi Ceausescu l-a tinut pe Iliescu în afara Bucurestiului în timpul vizitei pe care Gorbaciov a fãcut-o în România.Ritualul succesiunii de la Ceausescu la Iliescu a produs alte dovezi cã noii conducãtori de la Bucuresti urmau, pas cu pas, regulile Kremlinului. Una din legile nescrise ale succesiunii comuniste a fost ca noul lider sã punã toate
nejunsurile generate de comunism pe seama exceselor predecesorului sãu.Aceastã necrofagie politicã a fost urmatã cu sfintenie de toti liderii din Kremlin.Lenin a acuzat tarii rusi de mizeria economicã, politicã si socialã creatã de revolutia sovieticã. Stalin l-a acuzat pe Trotky de foametea care a omorât milioane în noua Uniune Sovieticã, iar Hrusciov l-a acuzat pe Stalin de odioasele crime comise de politia politicã sovieticã. Trei zile dupã ce Brejnev a venit la putere, el a pus pe umerii lui Hrusciov toate calamitãtile tãrii, de la ruina ei economicã pânã la conflictul dintre Moscova si Pekin. La rândul sãu,Gorbaciov l-a acuzat pe Brejnev cã a muls tara pentru profit personal, si a ordonat arestarea unora din rudele sale pentru a convinge lumea cã fenomenul
coruptiei care devasta Uniunea Sovieticã se datora unor indivizi, nu sistemului comunist. La rândul sãu, Dej l-a acuzat pe Regele Mihai de foametea ce bântuia România dupã cel de Al Doilea Rãzboi Mondial, iar Ceausescu a justificat starea economicã precarã a României prin nepotismele si abuzurile lui Gheorghiu-Dej.Noul conducãtor al României, Ion Ilici Iliescu, a pus întregul dezastru al României pe spatele predecesorului sãu. Iliescu a expus garderobele lui Ceausescu si blãnurile Elenei si a informat cã 21 de palate, 41 de vile prezidentiale si 20 de cabane de vânãtoare care apartinuserã lui Ceausescu au fost confiscate. Toate acestea au fost salutare. Este însã semnificativ, si tipic sovietic,cã Iliescu nu a repudiat sistemul care l-a adus la putere pe Ceausescu si i-a permis sã devasteze tara cu impunitate. Sub presiunea maselor populare,Iliescu a trecut partidul comunist în afara legii, dar a doua zi s-a rãzgândit si a anuntat cã soarta partidului va fi decisã într-un referendum popular care, din fericire, nu a mai avut loc. Când partidul comunist s-a autodizolvat, Frontul Salvãrii Nationale s-a intitulat el însusi partid politic si a absorbit pe cei mai
importanti membri ai defunctului partid comunist. Conducerea Frontului a decis, în acelasi timp, ca membrii nomenclaturii lui Ceausescu care au dovedit„competentã profesionalã” în trecut sã fie mentinuti în functii.De la bun început Iliescu si guvernul Roman nu au fãcut niciun secret din faptul cã privesc capitalismul ca inamic si Occidentul ca anatemã. „Nu vrem privatizare” si „Nu ne trebuiesc splendorile Occidentului” au devenit lozincile lor cotidiene din acele zile, iar numeroasele ziare din România care le-au publicat constituie mãrturie pentru posteritate. Spre deosebire de guvernele cehoslovac,polonez si maghiar, care au atras emigratia din Occident în efortul de democratizare a tãrii, noul guvern român a tratat cu ostilitate pe emigrantii care
voiau sã-l ajute: „Cei ce vor sã ne fericeascã cu experienta Apusului se pot întoarce de unde au venit” era o altã lozincã a noilor conducãtori din Bucuresti publicatã frecvent în ziarele vremii din România.Spre deosebire de guvernele celorlalte tãri din Europa rãsãriteanã, care s-au distantat de Uniunea Sovieticã de la bun început, noul guvernul din Bucuresti a devenit si mai apropriat de Moscova decât guvernul lui Ceausescu.Faptul cã primul demnitar strãin care a vizitat România – la doar câteva zile dupã impuscarea lui Ceausescu – a fost ministrul de Externe sovietic, Eduard
Sevardnadze, este concludent.Nimic nu a fost însã mai definitoriu decât Pactul semnat de Iliescu si
Gorbaciov la 5 aprilie 1990. Pactul prevede cã România si Uniunea Sovieticã recunosc granitele prezente ale celor douã tãri, si cã România nu va adera la nicio aliantã militarã „detrimentalã Uniunii Sovietice.” Moscova a încercat sã atragã celelalte tãri ale Europei rãsãritene la semnarea unor acorduri similare,menite sã le interzicã viitoare cooperãri cu NATO, dar a fost respinsã cu
indignare si demascatã public.La sfârsitul anului 1996 cancelarul german Helmuth Kohl a publicat cartea Vreau Unitatea Germaniei în care a relatat cã în 1989 „KGB si Stasi au încercat sã organizeze o loviturã de stat [în RDG] si sã creeze pretexte pentru a solicita intervenþia militarã sovieticã.” Moscova avea, evident, un plan Dnestr pentru Republica Democratã Germanã tot asa cum avea si pentru celelalte tãri ale fostului bloc sovietic. Din fericire, planurile Moscovei care vizau aceste tãri nu au avut sorti de izbândã. Avalansele de oameni din Germania de Est ce au luat drumul Occidentului dupã cãderea Zidului Berlinului au amenintat sã lase în urmã o tarã depopulatã. Asta l-a convins pe Gorbaciov cã e mai avantajos sã vândã RDG pentru cele 34 miliarde de dolari cash oferiti de guvernul de la Bonn.Cehoslovacia si Polonia au reusit sã-si salveze de la mãcelul comunist doi remarcabili militanti politici ce urau comunismul cu toate fibrele fiintei: Václav
Havel si Lech Walesa, care au reusit sã dejoace planurile Moscovei. Noii conducãtori ai Ungariei le-au urmat exemplul. Populatia celor trei tãri a încetat sã mai vadã în perestroika o manã cereascã, si a început sã se îndrepte cu pasi vigurosi cãtre democratia occidentalã si economia de piatã care le-a adus pânã la urmã mult râvnita libertate politicã, prosperitate economicã si
securitate teritorialã.Faptul cã România nu a avut frontiere cu Occidentul si cã a fost complet
izolatã de restul lumii datoritã blocadei informationale impuse de Ceausescu si de Securitatea lui a fãcut populatia mai accesibilã planurilor Moscovei.Ceausescu a completat dezastrul eliminând majoritatea liderilor politici ce ar fi putut conduce procesul de reinstaurare a democraþiei în România. În sfârsit,sarcina Moscovei a fost usuratã si de mizeria economicã din România, care a
fãcut ca pânã si Uniunea Sovieticã sã fie de invidiat prin comparatie.

România si Rusia sunt singurele tãri în care trecerea de la comunism la democratie s-a facut cu vãrsare de sânge. Celebrul istoriograf american John Lukacs, acum în cea de a noua decadã a vietii, explicã aceasta prin izolarea geograficã a celor douã tãri. Pentru el, Rusia si România nu apartin Europei.„Barocul, Renasterea, Iluminismul, toate aceste epoci care au civilizat Europa,
nu au existat în Rusia, România, Moldova, Oltenia, Wallachia, Basarabia.”Faptul cã zeci de mii de luptãtori împotriva comunismului continuau sã fie nereabilitati în Rusia si România dupã 17 ani de la colapsul acestei erezii a fost un alt motiv ce l-a determinat pe Lukacs sã traseze frontiera politicã a Europei la granita de Vest a României.Mã numãr printre admiratorii lui Lukacs, unul din cei mai en vogue istorici contemporani a cãrui expertizã se extinde de la radicalismul neo-Whiggish pânã la istoria psihologicã contemporanã, dar nu-i împãrtãsesc aceastã tezã.România în care m-am nãscut a fost un epicentru al culturii europene, si capitala ei era supranumitã Le Petit Paris. Gheorghe Sincai, care a înfiintat peste 300 de scoli în limba româna, ocupã loc de cinste în panteonul iluministilor europeni, alãturi de Voltaire, Diderot, Herder. Nicolae Bãlcescu,sufletul Revolutiei din 1848, s-a format la scoala Revolutiei Franceze. Iar George Enescu, Constantin Brâncusi si Traian Vuia, titani ai muzicii, artei si respectiv stiintei europene, s-au nãscut si format în România. În 1945, aceastã Românie a fost însã cotropitã de un gigant feudal care a transformat-o într-o samoderjavie, tradiþionalul totalitarism rusesc în care un dictator conduce taracu ajutorul politiei sale politice.În anii 1970 l-am însotit pe Ion Gheorghe Maurer la o audientã la Papa Paul VI, care l-a întrebat, în glumã, dacã a venit la Vatican cu vreo dorintã specialã.„Da,” i-a rãspuns premierul. „Schimbati-ne poziþia geograficã a tãrii.” România
a fost singura tarã din fosta Europã esticã care nu a avut frontiere cu Occidentul si România este acum singura tara din fosta Europã de est care,ca si Rusia, a rãmas un stat politist.
În ultimii 20 de ani românii au dãrâmat zidurile cu care securistii au izolat tara de restul lumii precum si barierele pe care le-au ridicat între cetãtenii ei, si o nouã generatie se strãduieste sã dea tãrii o nouã identitate nationalã. Din pãcate însã securistii au devenit un fel de fac totum în viata politicã, economicã si socialã a tãrii, tot asa cum KGB-stii sunt în Rusia. Ion Ilici Iliescu, care
cunostea doar sistemul sovietic de guvernare cu ajutorul politiei politice, a salvat Securitatea si serviciul ei de spionaj rebotezându-le cu nume noi, si pretinzând cã sunt organizatii democratice.
În 1996 am primit de la Virgil Mãgureanu, directorul SRI, Cartea Albã a Securitãtii, o monumentalã operã de dezinformare în patru volume continând 1.947 pagini care acrediteaza ideea cã dupã „îndepãrtarea NKVD-istilor” si „evreilor” din Securitate aceasta „a servit interesul national,” si cã deci securistii ar fi patrioti care trebuie mentinuti în serviciile secrete de azi. Occidentul, care a catalogat de mult Securitatea drept una din cele mai criminale politii politice
ale fostului bloc sovietic, a zâmbit compãtimitor. Regretatul senator Ticu Dumitrescu, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici, a condamnat însã zguduitor aceastã deformare a istoriei: „Vorbesc rareori despre anii mei de temnitã si pãtimiri, si aproape deloc despre cosmarele care mi-au sfârtecat somnul dupã eliberare.” Potrivit senatorului, aceste cosmare nu au fost determinate de „cei 14-15 ani de temniþã, lagãre de exterminare, de domiciliu obligatoriu sau viatã de hãituit”, ci de faptul cã «acesti cãlãi» care m-au hãituit,nu erau sovietici, ci erau fratii mei români îmbrãcati în uniforme de securisti, de militieni si nu în ultimul rând de magistrati.”Din pãcate însã, Mãgureanu si securistii lui au învins. În 1996, „afacerea Bucur” a dovedit cã SRI-ul era, ca si Securitatea, un instrument personal al presedintelui României cu care acesta supraveghea în secret opoziþia politicã.În acel an cãpitanul SRI Constantin Bucur a prezentat presei numeroase benzi de magnetofon marcate cu emblema SRI, ce fuseserã înregistrate ilegal de
serviciul de interceptãri al SRI. Aceste benzi contineau discutii telefonice ale unor conducãtori ai partidelor de opozitie cum ar fi Corneliu Coposu si Alexandru Paleologu, precum si ai principalelor ziare de opoziþie. Cãpitanul Bucur a relatat cã s-a speriat de amploarea pe care a luat-o interceptarea ilegalã a telefoanelor în SRI, si a vrut sã se punã la adãpost pentru ziua când
„va veni o revoluþie adevãratã.”Potrivit relatãrilor cãpitanului Bucur, larg publicate în presa vremii, „numai în cabina mea se fãceau 1600 interceptãri pe an; în unitatea SRI în care am lucrat
sunt 3 asemenea cabine, deci totalul ar fi de 4.800.” Cãpitanul Bucur nu cunostea numãrul total al telefoanelor ascultate ilegal de SRI, dar a estimat cã dacã s-ar pune cap la cap toate interceptãrile fãcute de toate cabinele SRI din Bucuresti si din judetele tãrii s-ar ajunge la o „cifrã înspãimântãtoare ce contrazice flagrant comunicatul SRI care vorbeste doar de 840 de mandate de interceptare” date SRI-ului în mod legal de cãtre parchet.Aceasta a constituit o încãlcare grosolanã a Constituþiei României, care garanteazã inviolabilitatea telefoanelor. Din relatãrile ofiterului a rezultat cã SRI încalcã tot atât de grosolan si dispoziþiile legale ce reglementau interceptarea telefoanelor. Ordinele de interceptare, de exemplu, se dãdeau verbal de cãtre
diferiti sefi ierarhici din SRI si nu în scris de cãtre organele juridice însãrcinate sã aprobe aceste mãsuri exceptionale. Pentru a ascunde acest abuz, SRI nu þinea o evidentã realã a numelor persoanelor ascultate, în majoritatea cazurilor folosind identitãti fictive. Tot pentru a evita depistarea acestor ilegalitãti,numerele de telefon interceptate erau scrise în creion si sterse din registrul unitãtii dupã terminarea urmãririi.
Nici mãcar Securitatea lui Ceausescu nu a comis asemenea ilegalitãti. Din 1972 pânã în 1978 am coordonat o unitate specialã de ascultare (U.M.0920/AT) si stiu cu certitudine cã aprobãrile pentru fiecare cerere de interceptare se dãdeau numai în scris, si cã exista o evidentã realã,
nemãsluitã, a tuturor persoanelor care fãceau obiectul interceptãrilor si ascultãrilor.Cum s-a încheiat aceastã „afacere”? Cãpitanul Bucur a fost trimis în justitie pentru „divulgarea secretului de stat,” si nimeni nu a mai îndrãznit sã scoatã o vorbã despre interceptarea ilegalã a telefoanelor de cãtre SRI.
În SUA, presedintele Richard Nixon a fost fortat sã demisioneze pentru cã a aprobat doar trei interceptãri ilegale, si a scãpat de închisoare doar pentru cã a fost gratiat de presedintele Ford, care l-a succedat. Colaboratorii apropiati ai presedintelui Nixon care au fost implicati în aceste interceptãri, printre care si ministrul de Justiþie al SUA, George Mitchell, au petrecut însã ani grei în închisoare.
De ce practicile Securitãþii continuã sã fie si azi la modã în România, care este membru NATO si al Comunitãtii Europene?Profesorul Tom Gallagher, unul din cei mai informati experti în problemele
românesti, care predã un curs de evolutie a statelor post-comuniste la Universitatea Bradford din Anglia, a conchis cã „în ultimii 25 de ani România s-a transformat dintr-un stat egalitarist într-un stat super inegalitarist condus de fosti comunisti,” care „au adâncit prãpastia dintre un guvern parazitar si o societate demoralizatã.” Acesta este si subiectul cãrtii sale Romania since Communism: The Denial of Democracy (Hurst, 2004), care conchide cã „o Românie sub controlul acestor comunisti corupti amenintã sã devinã o fortã destructivã ce poate genera instabilitate regionalã.”În traducere liberã: dupã 20 de ani de la cãderea comunismului stim cum o democratie poate fi schimbatã în tiranie, dar continuãm sã învatãm cum sã inversãm acel dezastru.